Sa traiesti din multumirea altora

In ultimul timp se spune despre romani ca, de fapt, nu sunt asa ospitalieri cum ne caracterizam de cativa ani. Si poate chiar asa e. Poate ca toata povestea cu ospitalitatea romanilor pleaca din accesibilitatea acestei calitati. Ca sa fii ospitalier nu trebuie sa fii bogat, nu trebuie sa ai nu stiu ce conditii in casa. Din contra, ospitalitatea, asa cum o percepem noi, romanii, presupune parca un raport invers proportional intre posibilitati si altruismul cu care oferi din putinul tau de confort si oaspetului. Cu alte cuvinte, poate suntem noi saraci, lenesi, cam egoisti, dar ii primim bine pe cei care ne calca pragul gospodariei.

Asadar, nu am de gand sa demonstrez cat de ospitalieri suntem noi, romanii, si nici nu am pretentia ca povestirea mea sa aiba putere de exemplu pentru cum ar trebui sa se faca turism in Romania. Vreau doar sa povestesc despre o familie extraordinara din inima muntilor Apuseni. Am ajuns la familia Anghel printr-o intamplare. Plecat cu masina in concediu impreuna cu prietena, a trebuit sa poposim unde am vazut cu ochii, in drumul nostru catre Deva. Pe marginea drumului, o casa luminata si incadrata de brazi ne-a atras ca un magnet. Inauntru am cunoscut pe Domnul Anghel si pe doamna Mioara, care ne-au intampinat spunandu-ne cu zambetul pe buze ca ne asteapta de dimineata. Am crezut ca e o confuzie pentru ca nu vorbiseram cu nimeni ca vom opri acolo, dar am aflat abia a doua zi ca acesta era salutul familiei a caror casa e deschisa mereu drumetilor.

Gazdele ne-au ajutat sa ne caram bagajele in camera si doamna Mioara ne-a adus un lapte cald, indulcit cu miere, “ca sa avem un somn usor”. Nu va explic cat de curate erau asternuturile sau cat de frumos mirosea in toata casa a pin si a paine calda. Painea calda ne-a aratat ca are si un gust extraordinar, nu numai miros, a doua zi, cand am fost serviti cu paine, unt facut in casa, dulceata de capsuni din gradina si un lapte mai bun, parca, decat seara. Dupa masa am vrut sa plecam si gazdele noasre s-au aratat foarte suparate. “Locul unde vrei sa ajungi este cel in care te simti bine, nu cel unde ti-ai propus sa fii la sfarsitul zilei”. Asa ca am ascultat-o pe doamna Mioara si ne-am petrecut dimineata, pana pe la ora 13.00, intr-o plimbare prin zona, insotiti de domnul Anghel. Si daca am crezut pana atunci ca pietrele, copacii, apa si aerul din acea zona doar sunt si atat, gazda noastra ne-a spus povestea fiecaruia, ne-a explicat de unde provine, ce roci a adus apa, de unde, ce fel de aer e in zona, de ce si, desi nu ne-a spus explicit in niciun moment, am inteles si ce cautam si noi in tot acest peisaj incredibil. Da, aici era capatul drumului nostru.

Aici am vrut de la inceput sa venim. Deva sau orice alt oras din tara asta era mijlocul, nu destinatia noastra. Asa ca am mai stat inca doua zile la familia Anghel. In fiecare zi am fost serviti cu alta mancare si la fiecare masa ni se explica de unde este fiecare ingredient si niciodata aratatorul nu indica vreun loc din afara ograzii. De fapt, cred ca ospitalitatea gazdelor nu statea neaparat in ce mancam si in ce conditi locuiam, ci in zambetul si placerea pe care o resimteau oamenii astia incredibili cand noi ne simteam bine.

Cand am plecat din casa gazdelor noastre le-am intrebat cat ne costa toate cele primite in acele trei zile. Doamna Mioara a vrut sa stie doar cum ne simtim si daca ne mai intoarcem la ei. Le-am spus ca a fost cel mai frumos week-end petrecut vreodata. Ne-au zambit si ne-au rugat sa revenim oricand.

Pe drum nu ne-am gandit decat la faptul ca este extraordinar sa ai puterea sa traiesti din multumirea altor oameni. E cea mai mare bogatie si o resursa nesfarsita de satisfactie. Asta inseamna ospitalitatea si, probabil, asta-i una din calitatile cele mai de pret ale unor oameni.